DREPTUL LA NEMURIRE
OLGA ALEXANDRA DIACONU
Dreptul la nemurire
(poezii)
EDITURA HELGA 1993 IAŞI
I S B N 973 – 95443 0 -4
Tipărit sub cd. 241, la S. C. ,,Dosoftei” S. A. Iaşi, Str. Sf. Lazăr, nr. 49
PREFAŢĂ
Genul de poezie abordat de Alexandra Diaconu ne duce cu gândul la acei poeţi care mai întâi au ceva de spus şi apoi simt nevoia să se exprime, în aşa fel încât să nu împieteze şi să nu ştirbească trăirea potică, pe care ea o ,,vede,, ca muzică,viziune, grafie în acelaşi timp, fără una din acestea trei neputând exista cu adevărat poezie.
Desigur, concepţia poetică a autoarei nu este străină de viziubea şi tehnica unor poeţi ai secolului al XX- lea, începând cu Baudelaire şi trecând prin Verlaine, Rimbaud, Mallarmé, Valéry, din literatura universală, şi continuând cu Blaga, Ion Barbu, din literatura română, poeţi care au contribuit la modernizarea poeziei acestui secol, atât în ceea ce priveşte forma (prin formă înţelegând grafia), în accepţia termenului dată de Apollinaire, un alt poet modern care ar fi trebuit amintit, mai ales în ceea ce priveşte punctuaţia, dar în ceea ce priveşte conţinutul, care nu trebuie să fie străin de descoperirile filosofiei antice sau moderne.
Este de la sine înţeles că dihotomia conţinut-formă există doar teoretic, aşa cum încă Maiorescu ne-a arătat acum mai bine de un secol. Cât de mult a reuşit poeta să topească într-un singur creuzet cele asimilate de la predecesori, dovedindu-şi astfel originalitatea, rămâne să apreciaţi singuri. Amintirea acestor mari poeţi ai lumii nu a fost făcută din intenţia pretenţioasă de a o aşeza alături de ei, ci din dorinţa de a veni în ajutorul cititorilor mai puţin avizaţi, invitându-i să se familiarizeze cu un univers poetic destul de dificil fără aceste câteva explicaţii preliminare, pentru ca cititorii să încerce să guste plăcerea spirituală trăită de autoare şi fără de care nici o formă de artă nu şi-ar avea rostul.
Acestea fiind spuse, să încercăm să intrăm în universul poetic al autoarei acestui volum, prin a spune că în viziunea ei, omul este un microcosmos, în care se repetă Marele Cosmos. Nici aceasta n-ar fi o idee nouă,, dacă ne gândim că şi Caragiale spunea, şi probabil că nu numai el, că fiecare om este ca o altă picătură de rouă, deci, un microcosmos, în care se reflectă întregul univers. Trăirile poetice îmbracă idei filosofice în care se întâlnesc anticii cu modernii, începând cu presocraticii (conform cărora lumea este un ,,ascuns” care iese treptat la ,,lumină”, spre a se ascunde din nou, iar omul se integrează în mod armonios cosmosului, din care face parte prin însăşi alcătuirea lui) şi continuând cu Socrate sau Platon, trecând peste timp, cu Heidegger, care asimilează şi interpretează în mod original ideile anticilor, făcând deosebire între Om, ca fii8nţă armonizată cosmic, şi om ,,aruncat în lume,” adică omul copleşit de griji, angoasă, cuprins, în cele din urmă, de alienare.
Singura posibilitate de a scăpa de deteriorarea interiorităţii sale, adică a spiritualităţii sale originare, omul o găseşte, conform viziunii poetei noastre, în iubire, iubirea pentru cel sau cea care constituie, aşa cum se spune, cealaltă ,,jumătate” a sa, iubire care însă trebuie integrată cosmic, aşa cum am mai spus. Nu e mai puţin adevărat că şi eşecul în dragoste poate duce la alienare, pentru că unirea cu Celălalt înseamnă, în mod inevitabil, Lumea, aşa cum reiese din poezii ca ,,Sunt propria-ţi disimulare” ( ,,Tu singur numai cunoşteai / casa fiinţei mele/ şi când prea tare m-am aprins / de –atâta dăruire / o spaimă laşă te-a cuprins/ lăsându-mă să ard în gol”) sau ,,Ca-ntr-o gură de tun” (,, Ca-ntr-o gură de tun am căzut / când minciuna / m- a surprins dezbrăcată pe chei / dar am vrut să mă port onorabil, ehei! / să arăt că nu-mi pasă / că-mi este totuna / ca şi cum / adevărul m-adoarme întruna / ca şi cum / în braţe m-ar ţine / cum bărbaţii ar ţine femei”).
Nu poate exista, prin urmare, iubire fără adevăr, aşa cum totul în lume este, într-un fel sau altul, un adevăr. Adevărul iubirii trece prin mai multe ipostaze:
- o umilire voită: ,,Am vrut s[ te uit” ( ,,Roşie şi nepăsătoare pe cer / a apărut într-un târziu şi luna / şi-atunci am ştiut că sunt eu - / o umbră lunecând pe urma tălpilor tale”);
- o revelaţie a structurii vulcanice a omului, asemănătoare furiei sau seninătăţii cosmice: ,,Eu vin” ( ,,Eu vin / spre tine / ascunzându-mi ochii / să nu poţi să citeşti / în apa lor / cutremurarea care mă cuprinde / cutremurarea / care naşte dor”);
- o revelare treptată a interiorităţii Fiinţei care ,,iese în lumină,” devine, aşa cum însăşi Firea devine: ,,Epifanie” ( ,,Ci iată-mă: / în orizontul auroral / al firii - / deschidere / lumină / Născându-mă / din mine / eu sunt / deja iubire” );
- omul îndrăgostit este perfect armonizat, aşa cum am mai spus, cu firea, cu cosmosul: ,,Zbor între spaţii” I ( ,,E totul un dans nevăzut, inefabil / crezând doar că este, devine palpabil / şi lumea întreagă de este-un ascuns / născută mereu din ce-i nepătruns / aştept să devină din surda mutaţie / divina, deplina, de vis, revelaţie// Doar tu, mai rămâne / doar tu să-mi faci semn / să-ncep să plutesc / să-mi fii un îndemn” ), aşa cum tot iubirea poate fi, cum iarăşi am mai spus, o cale spre dezechilibru: ,,Destin întrerupt” ( ,,Poate doar marea / agitată de furtună / poate doar o talpă de om / încercând grosimea gheţii fluviului la vărsare / să intre din greşeală / în sufletul meu şi să strige: ,,Hei, cine mai locuieşte pe-aici?”).
- singurul dar adevărat, pe care o fiinţă îndrăgostită îl poate oferi celui sau celei pe care-o iubeşte, este însăşi armonia fiinţei umane – o armonie din care nu lipseşte tumultul naturii, cu urcări şi coborâri, fluxuri şi refluxuri: ,,Singurul dar / pe care pot să ţi-l fac / e cerul / pe a cărui boltă / Parmenide şi Heraclit au proiectat / armonia fiinţei mele”);
- omul, care nu trăieşte cu adevărat decât prin iubire, e conştient de faptul că iubirea nu este veşnică, el este încercat de durerea vieţii de zi cu zi şi această durere este accentuată de perisabilitatea sentimentului iubirii, pentru că întotdeauna omul care ne este sortit să-l iubim este o fiinţă imprevizibilă: ,,Iubitule, în care ev istoric?” ( ,,Simt / vântul cum coboară / adânc în mine / furtuna se apropie de noi / şi praf stelar / ne va intra în sânge - / să ne-nvârtim mereu: pustii şi goi”);
- omul lipsit de iubire e asemenea obiectelor lipsite de viaţă: ,,Deosebirea de piatră” (,,Ştiu / deosebirea de piatră / e răsuflarea mea caldă / care din simplă inerţie / continuă să ardă”);
- lipsa de iubire aduce neantul, însuşi timpul îşi pierde curgerea, se scufundă în Marele Tot: ,,Casa ciobanului” (,,Ci doar o fugă de mine mai sunt / Ascult : abrupt timpul coboară / în beznă rostogolit / Decapitaţi de spaţiu doi porumbei / şi-au oprit uguitul într-un vârf de săgeată – / ofrandă zeilor”);
- iubirea poate fi o cale eşuată, derizorie, de cunoaştere: ,,Casa ciobanului” (,,În mine – doar tu / Simt cum faci o ultimă recunoaştere / înainte de a-mi azvârli mesajul suprem: prin iubire nu-ncerca a cunoaşte”);
- iubirea poate fi o şi o posibilitate de reabilitare a fiinţei care nu mai găseşte un sens vieţii: ,,Ca un cutremur” (,,Ca un cutremur dorit / ai venit / când zidurile toate / în mine se-opreau / soarele niciodată nu răsărea / se rotea mereu spre zenit // Toate cuvintele mari / - devenite mari prin cutremurare – (durerea, speranţa, bucuria, incertitudinea, moartea) / erau închise într-un lacăt defunct”);
- iubirea e însăşi starea de plenitudine a fiinţei, care trebuie să se desfăşoare în tăcere: ,,Îndură-te şi nu mă mai rosti” ( Plutire sunt - / adâncuri / îmi luminează ochii / lumină nemişcată / mi s-a oprit pe chip / ca tainică vestire / a contopirii noastre”);
- pacea, senzaţia abolirii timpului, a veşniciei pot fi atinse tot prin iubire: ,,Sunt clipa ta de pace” (,,Nu-ţi fie teamă! / malul nu-i departe / clipă sau secol / nu se pot desparte / sorii nu-s sori / şi ziua este noapte”);
- iubirea este o stare de binecuvântare, o stare dumnezeiască tocmai prin păgânitatea ei, ,,păgân” în sensul de contopire cu universul: ,,De ce nu vii să bem şi noi otrava?” ( Vreau să binecuvinţi cu-a ta privire / casa în care eşti rob şi stăpân / şi-nveşmântată în dumnezeire / păgână şoaptele să le îngân”);
- decepţia, provocată de iubire când fiinţa nu poate atinge plenitudinea aşteptată: ,,Ce apărare voiam?” (,,Eu – hăituita de singurătate / plonjând înspre / mereu nebănuitul tău eu ?! // Ce ap[rare voiam / înconjurată de braţele tale / de mult râvnita risipire / a aurei tale de zeu ? “). Singurătatea e acceptată ca un destin ce nu poate fi evitat. Trista poveste a melcului, la care se face aluzie ăn final, e însăşi povestea dobândirii dureroasei experienţe de de viaţă;
- iubirea adevărată nu poate fi numai fizică, n-o putem găsi la celălalt decât cunoscându-i sufletul, interioritatea: ,,Mă vrei o amforă?” ( Cum aş putea să mă despart de mine / când tu iubindu-mă / îmi vrei doar trupul / şi-n ochii mei privind / nu poţi să vezi / ca un olog târându-se urâtul?…”);
- iubirea, ca o sărbătoare a fiinţei, când celălalt este întâmpinat cu tot tumultul firii: ,,Să te întâmpin vreau” (,,Să-ţi dăruiesc miracolul oceanic / cu lumile ce-au adormit demult / ca dintr-un somn / să mă trezesc din haos / tu şoapte să îngâni / şi eu s-ascult”);
- omul, obsedat de ideal, trebuie să se obişnuiască cu condiţia lui umilă de fiinţă pieritoare şi pentru aceasta are drept exemplu natura însăşi, cu vietăţile ei cele mai rudimentare: ,,Totul e o cădere” ( O, sfântă imanenţă! / tu mă acoperi toată / ca un metal prea greu // şi totuşi / nu mă plâng / că-mi nărui visele / mă arzi scăzut / în flăcări mai reci / şi mai puţine / E cald la sânul tău / e bine aşa / cu visele moarte / în mine”);
- omul e doar un joc al Divinităţii, al sorţii: ,,Sunt doar un joc” ( ,,Sunt doar un joc / dintre lumină şi-ntuneric / şi totuşi / nu ceva himeric!”);
- spre deosebire de om, Divinitatea se poate cunoaşte prin ea însăşi: ,,Zbor între spaţii” I ( Pe sine se gândeşte cu infinită sete / dezvăluindu-şi sinea în mii de portamprente / ce-ntruna sunt răpuse de tainica rotire / făcând din a lor moarte întruna dăruire / / Şi, în sfârşit, o clipă făptura şi-o zăreşte / străluminând în noapte în stele cu noroc / spre curţi de dor urcuşul şi coborârea sorţii / făcând din apă, aer, din aer, făcând foc”).
SANDA CRISTIAN
SCRISOARE DESCHISĂ DOMNULUI TEST
O, Domnule Test
mă copleşeşti cu-atâta atenţie!
Nu mai ştiu
cât sunt trăire
şi cât sunt invenţie
Sufletul meu apollinic
se zbate-n ritm dionisiac
( o, pofta de joacă – a
copiilor acestui secol!)
în timp ce
două coarne de ţap
străpung aerul serii.
Iunie 1987
DREPTUL LA NEMURIRE
Uneori
îmi vine să cred că ceaţa
e-o intrare în lumea de la-nceput
în care toate lucrurile sălăşluiau împreună
fără ca ele să fi ştiut
Ce minunat trebuie să fi fost
să-ţi schimbi în fiecare clipă identitatea!
ca într-o mare călătorie prin lumi
şi-apoi nimic să nu mai ştii pe de rost
Nimic nu era
mare
nici mic
nici sunet
nici culoare
Totul era
numai ură şi dragoste
Totul era
nedumerire
Pentru memoria
care-n curând avea să ne ia
dreptul la nemurire.
Februarie 1990
MENITĂ SUNT SĂ PLEC CURÂND
Ci iată-mă:
eroare pe-o tâmplă de pământ
de mine desprinzându-mă
până mă-ntunec
până din nou voi fi punct
umilul punct…
Mă-ntâmpină în mine ceaţa –
menită sunt să plec curând
Până atunci voi înflori
într-un imens şi trist sărut
şi devorată de lumină
rămân o casă mişcătoare
cum melci cu balele uscate
la întâmplare duşi de vânt.
6 iunie 1989
EPIFANIE
Ci iată-mă:
în orizontul auroral
al firii –
deschidere
lumină
Născându-mă
din mine
eu sunt
deja iubire
Mă poţi numi Eva –
sunt ziua
sunt noaptea ta
Cât timp rămân
de pază
la Poarta Cerului
desferecă-mă de mine
şi-ai să te naşti şi tu,
Adam!
De fapt
nu sunt sigură
că sunt eu Eva
ştiu doar că
ocup un teritoriu
împrejmuit
de existenţa mea
Pot fi oricine
oricine altcineva
numai să vin
să vin ascunzându-mă
în proprii mei paşi
Urăsc plecările –
ele sunt
numai ascunsul
fără mine
Ele pun
în aceeaşi clepsidră
iubire şi ură de iubire.
4 decembrie 1987
PYTAGORA
O, Pytagora,
întoarce-ţi tabla
să-nchidem universul
într-un număr!
Poate că Atlas
s-ar trezi din somnu-i
şi n-ar mai ţine cerul
pe un umăr
Mai lesne
muzica astrală
ne-ar cuprinde
şi cifre reci doar
ne-ar dansa pe gură
Noi înşine
doar cifre muzicale-am fi
şi viaţa-ar deveni
cu mult mai pură.
20 aprilie 1988
ÎNTRE FIRE ŞI GÂND
I
Cheamă-mă! -
tu eşti
însăşi chemarea firii
a firii care se dăruie
Ocroteşte
adevărul nostru
dezvăluit
în pragul cuvântului
Eu sunt
undeva
între fire şi gând:
jumătate frumuseţe
jumătate adevăr
Dăruie-mi
libertatea
de a asculta
porunca firii
şi prin ochii ei
să contemplu
înălţimea locuirii mele.
13 decembrie 1987
FAVOARE
În ochii mei
a izbucnit lumina
în mine adunată
nici nu ştiu
şi astfel eu
am devenit regina
din lumea de pustiuri
şi de viu
Mă învelesc în slove
mereu ca-n altă haină
mereu mă las furată
de-un farmec ce s-a dus
şi jocul se repetă:
aceea ;i sunt ;i… nu-s
Mereu rămân străină
de mine
nu m-aud
aşa că mie însămi
nu-mi sunt
decât o taină
Ştiu lucrurile de povestea
de umbra lor în mine se revarsă?…
Abia le-ating
şi-n prelungire firii
ideea nechemată iar se lasă
Eu însămi sunt favoarea
ivirii în lumină
De-atâta strălucire –
ajunsă –
mă aprind
şi ard cu nepăsarea
de fiecare clipă
a focului nestins
numit de greci destin.
12 septembrie 1988
MIRAREA
Mirarea doar –
ştiu –
ea a fost principiul
celor ce
nu ştiau să vadă
De-aceea poate
când ai apărut
întunecoase muzici
m-au pătruns
şi-am învăţat să zbor
ascuns
şi nu ştiam că
mituri gem în mine
nu, nu ştiam că
sunt bogată
De-atâta
nebănuită fericire
cred
sufletul mi s-a topit
şi n-am băgat de seamă
că nu mai eşti cu mine
Oare atunci să fi murit?…
Iunie 1988
FĂRĂ MIRARE
Mereu
materie devin
fără surâs
fără suspin
Bacovia
nu bănuia
cât de uşor e
să devii
tu însuţi
haina cea mai grea
În mine
un străin ar vrea
s-asculte
sunete obscure
Dar eu
nici nu-mi mai amintesc
să-l fi-ntâlnit
Mă-ntorc
în forma cea mai clară
şi de pe-acum
mi se năzare
c-o piatră mi s-a prins de trup –
ca-n joacă, fără nici o ură –
şi-n ea pătrund
fără mirare.
Iunie 1988
MIRAREA MEA DE MINE
Eu sunt mirarea mea de mine:
întreabă-mă şi n-am să ştiu
nici cine sunt
nici unde plec
ştiu doar că vin din împlinire
Mereu eu vin
de n-ai să crezi
priveşte-mi urmele:
topirii
încredinţez mereu zăpezi
Nu te speria dacă-ncolţesc –
presimt în mine-atâta iarbă
că n-am puterea s-o opresc
Eu sunt sămânţa
şi cu preţul
mirării mele-am să plătesc
explozia de coji puzderii
Stai lângă mine: blând şi bun –
vreau să rămânem doar noi doi
povestea Evei să ţi-o spun
Tu poţi să mă transformi în vers
pe când o mână nevăzută
ne lasă să plutim miraţi:
nimic şi tot în univers.
SĂ CRED CĂ VIS A FOST
Vreau doar s-adorm
să trec
din somn în somn -
în vis mi-apare lumea mult mai clară
Ce pot să fac printre atâtea gheţuri
şi trează
cum să-ndur noaptea polară?…
În somnul meu
mă simt ca o regină
La sănii înhămaţi
am câini şi reni
Îmi va surâde somnul meu de iarnă
cu capul drept pe muşchi şi pe licheni
Nu-mi va fi teamă –
jur pe Empedocle -
înconjurată de-aer, apă, foc
pământu-mi va fi singurul prieten
dormind cu nesfârşirea la un loc
Schimbându-mi forma-n fiecare somn
mereu cu un atom să curg mai jos
să cred că vis a fost tot ce-am trăit
fidelă să-i rămân lui Democrit.
17 aprilie 1988
DESTIN
Aştept –
fiinţă fără adăpost –
s-apară după Stâncă
Înfricoşătorul
Eu nu prefer
nici Scyla
nici Charribda –
păstrez cu violenţă
în mers
doar drumul drept
Şi mersul meu
păstrează
o aură de zeu
Neliniştea
mi-e punctul de sprijin
când mă pierd
incertitudinea –
coroana.
12 decembrie 1987
ZBOR ÎNTRE SPAŢII
I
Un zbor între spaţii mi-e gândul şi sper
în mine s-ascund un petic de cer
cu ochii închişi să presimt Aurora
ascunsa, vibrând a stihiilor hora
E totul un dans nevăzut, inefabil
crezând doar că este, devine palpabil
şi lumea întreagă de este-un ascuns
născută mereu din ce-i nepătruns
aştept să devină din surda mutaţie
divina, deplina, de vis revelaţie
Doar tu mai rămâne
doar tu să-mi faci semn
să-ncep să plutesc
să-mi fii un îndemn
Să pornim spre lumina
ce nu se întunecă
pe când în preajma ei
totul alunecă
O mână să-ntindem către vechea pleiadă
ce-şi lăsau nemurirea unii altora nadă
găsind ca izvor al vieţii şi-al morţii
Nemărginitu-n care ne învârtim cu toţii
E nedreapta răsplată a ieşirii-n lumină
când fiindele toate îşi vor din nimic vină?
O luptă fratricidă le-ndeamnă pas cu pas
din veşnicul repaus vieţii să-i dea glas?
Sau doar e-o dăruire şi-al ei dar e întors
când din tot ce devine, alt punct e luminos?
Doar după cum arată, tu poţi s-atingi cu mâna
când vrei, Nemărginitul. E apă, foc sau aer
ascuns e în el însuşi, din el s -arată-ntruna
Şi noi – o rostuire-n acest nemărginit
înconjurat de ape, de neguri şi zenit
plutim ca aisberguri pe un ocean de ape
tânjind de dor şi sete Absenţa să ne-adape
Un miracol al firii suntem, dar în doliu –
cu violenţă clipa s -acoperă-n linţoliu
lăsându-şi fiinţa cu indiferenţă
urmându -.şi doar ritmul în altă prezenţă
De vrei entuziasmul să-ţi cuprindă fiinţa
te dăruie iubirii şi-ţi împlineşti dorinţa
Iubirea e mişcarea ce în stihii pătrunde
rotindu-le pe toate de bucurie-n unde
E sine inefabil ce doarme în Olimp
lăsând pe-a noastră frunte o aură, un nimb
Tu codrul ţi-l alege ca tainiţă-a iubirii –
aici ascuns e viul, precum spuneau cabirii –
dar să n-adormi sub frunze, să nu prinzi rădăcină –
dormind, devii tu rodul, tot tu devii tulpină
Un trunchi de brad din tine spre cer
va vrea să crească a cerului coroană
şi axa pământească
În valuri de căldură atunci te vei desface
lăsând să încolţească cuprinsă de fiori
sămânţa care ştie că-n ea te desfăşori
Plesnind de bucurie îţi va întoarce darul
fiind chiar de Femeia şi tot ea şi Bărbatul
ce străjuie altarul
E încă sfântă clipa când vrea a se divide
dar clipa următoare nu se mai poate-nchide
O curgere latentă ce nu se mai opreşte
ne-aduce în prezenţă şi iarăşi ne roteşte
Pădure, mare, lună sau soare şi câmpii –
în toate se ascunde rupându -se-n fâşii
Şi toate le întoarce mutându -se-n alt loc
făcând din apă aer, din aer, făcând foc
şi toate le întoarce în negura uitării
din dor de sine însăşi, ea glas îşi dă chemării
Din ea întinereşte, născându -se-n visare
se recunoaşte-n clipa ce veşnic o divide
dar tot rămâne-ntreagă –
din tot ce dăruieşte, nimic nu-i ruinare
Ei însăşi se opune, ascunsă-n darul său
şi dintre toate-n lume, doar Timpu-i este zeu
Doar Timpul o dezbracă de ceea ce ascunde
făcând apoi să piară ce iese în lumină
ca un castel la mare ce creşte din nisip
furat apoi de unde
Pe sine se gândeşte cu infinită sete
dezvăluindu-şi sinea în mii de portamprente
ce-ntruna sunt răpuse de tainica rotire
făcând din a lor moarte întruna dăruire
Şi, în sfârşit, o clipă. Făptura şi-o zăreşte
străluminând în noapte în stele cu noroc
spre curţi de dor urcuşul şi coborârea sorţii
făcând din apă, aer, din aer făcând foc.
1 –27 iunie 1987
ZBOR ÎNTRE SPAŢII
II
Ascultă-mi şoaptele îndepărtate –
e-un semn că
şi-alte vieţi eu am trăit
Pe roata stelelor
încercănate de cer
nu ştiu
a câta oară m-am ivit
Vârtejuri de atomi
plutind în spaţii
prin ce miracol oare
s-au ivit
de-n plasma lor
când ochii i-am deschis
am respirat întregul infinit?…
Desprinsă bine încă nu eram
de-acel vârtej
ce m-a adus din spaţii –
o mână era apă
alta foc
părul era-ncâlcit ca la sihaştri
şi mă roteam cu tine la un loc –
două comete rătăcite
printre aştri
Nici nu ştiam cine îmi sunt părinţi –
mă închinam lui Thetis sau Ocean –
şi m-am trezit a doua zi pe Terra
păgână rătăcită printre sfinţi
Eu ca-ntr-un vis
îmi depăn rostuirea
ştiu doar
cum să-ţi răspund
când tu mă chemi
Hai, cheamă-mă!
Ca să începem dansul
Pe care-l ştim
Din neştiute vremi.
Iunie 1988
ZBOR ÎNTRE SPAŢII
III
Mă învăţaseşi
zborul între spaţii
c-aş fi chiar eu
o stea din constelaţii
şi-acum un hău
ce nu-i adânc
nici 'nalt
m-a tot cuprins
Mai pot să cred în salt?…
Fiinţa mea
Era cu tine geamăn
Şi glasul tău
Trezea în mine sorii
Mă legănai ca şi cum
Erai leagăn
Şi-acum
Din vina cui
Mă laşi ninsorii?…
E totul
o desfacere din sine
şi–o-ntoarcere 'napoi
şi iar o dare –
aşa m-ai învăţat
printre săruturi –
dar nu m-ai învăţat
că-n acest Tot
tot ce se naşte
renegându-şi Muma
cuprins e
de-acel văl
numit Uitare
pe cine
dintre anticii părinţi
să-l chem
de-a ta purtare
să-mi dea seama?
,,Dintre cei vechi
iubesc pe -Anaximandru –
te ascultam spunându-mi
cu glas tandru –
Simplicius, Parmenide,
Heraclit Obscurul
l-au urmărit
cum doar Cenuşăreasa
a mai fost
când şi-a pierdut condurul
Aerul, focul
apa sau pământul
în oarba lor mişcare
sunt Cuvântul
şi făr' să ştie
sunt tainica fire”
E un motiv în asta
ca şi tu
să nu mai recunoşti
că mi-ai fost zeu
când eu
de dor nu pot
să-mi vin în fire?…
De ce să-i reproşezi
mereu lui Platon
că-n fire a găsit
doar o Idee
şi a produs
în absolut mutaţii
din ştirbul Element
făcând un lucru
cu-atât
de numeroase variaţii?
când tu –
făr' să m-aştept –
mă laşi tot alta
fiindcă din tine
când te desfăşori
în graţii te întreci
cu varianta
Mă vrei
un zbor egal
şi fără aer?
Când lână n-ai
ce poţi
să torci din caier?
Sunt propria-ţi imagine –
spuneai
când mă iubeai
Pigmalion cum îşi iubea
a sa sculptură
şi-acum
unde-i tot
ce a fost rai?
Ştiu
tu pe Nietzsche
dintre toţi iubeşti:
lumină este
tot ce tu atingi
şi scrum rămâne
când iubirea stingi.
27 mai 1987
FĂRĂ MIRARE
Mereu
materie devin
fără surâs
fără suspin
Bacovia
nu bănuia
cât de uşor e
să devii
tu însuţi
haina cea mai grea
În mine
un străin ar vrea
s-asculte
sunete obscure
Dar eu
nici nu-mi mai amintesc
să-l fi-ntâlnit
Mă-ntorc
în forma cea mai clară
şi de pe-acum
mi se năzare
c-o piatră mi s-a prins de trup –
ca-n joacă, fără nici o ură –
şi-n ea pătrund
RĂMÂI AŞA
Nu mă căuta
mai aproape
de Calea lactee –
sunt numai cânt –
Doar firea –
taină
cufundată-n uitare –
rămâne gând
Eroare
devine totul
când iubeşti
împrejmuirile
Rămâi aşa
şi-ai să-mi vezi chipul
oglindindu-se
în adâncul fiinţei tale.
19 decembrie 1987
CRED CĂ MEGARICII AVEAU DREPTATE
Divino –
îmi spui -
tu eşti principiul activ
În tine fără teamă
îmi revărs veşnicia
veşnicia mea trecătoare
Eu sunt materia
Simt
ipostazele toate
cum dorm adânc
De-aceea
cu disperare te strâng
când
pentru câteva clipe
îmi place să cred
că eşti statuie
şi cu grijă-ţi cioplesc
fiecare gest
prin care
tu mă arunci între stele
şi spaima ta că
nu ştiai cine eşti
ţi-o sărut îndelung
cu pietate
şi printre săruturi
îmi convine să-ţi spun:
cred că megaricii
aveau dreptate
de nu credeau
în puteri de statui.
8 iunie 1988
SINGURA ROTIRE E-N JURUL MEU
Simt cum mă înconjură fiorii abisului
cum mă petrec
Îi las să bântuie
încet să se mistuie
să pot să trec
Nici un cutremur nu mă ajunge –
singura rotire e-n jurul meu
Nu pot să mă număr
în ani lumină
să mă întorc
să ştiu
rotirea cât o să ţină
balele reci ale melcului
cât le mai torc.
12 august 1987
UNDE EŞTI, ADEVĂRUL MEU?
Unde eşti
Adevărul meu? -
îţi strig
cu faţa răvăşită de somn –
Nu mă tem de sărutarea ta solară!
Dar dintr-o dată simt că
mă orbeşte atâta lumină
şi fără să mă gândesc strig:
unde eşti, Socrate?
Iunie 1985
NEBĂNUITUL ADEVĂR
Sunt adevărul
pe care-l descopăr
în fiecare zi
ce-o locuiesc
Când tu îţi luneci
ochii calzi
în mine
nebănuite adevăruri
se trezesc
Eu sunt frumoasă
numai tu
când stărui
în mine frumuseţea
să o vezi
Vino cu-ncetul –
eu devin tăcere
tu de cuvinte vreau
ca să mă lepezi
Am să încep
să mă rotesc
să nărui
această zi
ce încă-o locuiesc
Nimic nu-i prea puţin
când tu îmi dărui
acelaşi adevăr
la sân să-l cresc.
13 decembrie 1987
ÎNTRE FIRE ŞI GÂND
II
Darul meu
mă umileşte
darul meu pentru cuvine
dar eu trec:
tulburătoare
peste fire ca un zeu
mă retrag în mine însămi
şi-mi sau numele de Eu
Sorb în mine universul
şi tăcerea lui fierbinte
făcând din cuvinte cer,
deşi ştiu că-s hărăzită
tot din ele să şi pier.
12 septembrie 1988
RUGA ANDROMACĂI
Mi-e ţărmul de frig
fără tine
şi somnul greu
cumplit în vise
Aşteptarea
fără margini
e ca moartea titanilor
căzuţi în noapte
în timp ce-l adorau
pe Dionysos
Zagreus mi-e numele
când tu nu vii
Adoarme-mă
când pleci pe mări,
Ulyse.
13 decembrie 1987
VIS
Să fiu
o roată a universului
care nu ştie
că se gândeşte pe sine.
30 iunie 1988
ŞI SPRIJININDU-TE DE PLANETA MICULUI PRINŢ
Mereu vreau să vorbesc cu tine,
deşi niciodată nu ne-am văzut
De-aceea poeziile mele
sunt toate de dragoste
şi tu veşnic îmi vei rămâne necunoscut
Pentru că tu eşti fiinţa aceea imaginară
care se confundă cu grecii rămaşi întru nemurire
Tu eşti Pământul
pe care
şi pentru care
secolele s-au purificat prin iubire
Şi ce-i mai nepământesc
decât să iubeşti pământul?
şi ce-i mai pământesc
decât să iubeşti cerul?
Şi sprijinindu-te de planeta Micului Prinţ
cu stropitoarea sub braţ
să strigi: Evrica!
Februarie 1990
MELANCOLIE
Bună dimineaţa,
melancolie!
Ne-am revăzut
de-atâtea ori
dar parcă astăzi
mă încearcă
surâsul tău
cu noi fiori
Nici eu nu ştiu
de ce te chem
nici tu nu ştii
de ce tot vii
aşa că facem casă bună
ca nişte morţi
cu ochii vii
Bună dimineaţa,
melancolie!
Să te primesc
nici nu e greu:
mă nasc
din dorul meu de moarte
şi-aşa am să mă nasc mereu.
4 septembrie 1988
DOAR ŢIE SĂ-ŢI FIU VIS
Hai, lasă-mă
să mă retrag în taină –
misterul este haina mea de gală
Adoarme-mă
de vrei să vezi
în mine cum transpare lumina
grea
opală
Mă scoate-apoi din taină
din veşnicul abis
rotindu-ţi tulburarea
prin petele gălbuie
ce-apar pe-al meu iris
Şi mâna ce desparte
lumina de-ntuneric
mă va reda întreagă
Doar ţie să-ţi fiu vis.
13 decembrie 1987
LASĂ-MĂ SĂ MĂ ÎNTUNEC
Mă-ndrept spre Ţara Înserării
spre anotimpul cel mai lung
Ivită din eternitate
cum aş putea să o alung?
Rotirea mea e-atât de-nceată -
cu fiecare zi mă-nclin
Pe faţa mea albastrul morţii
tu-l vezi ca un reflex divin
Aud cum umbre reci mă cheamă
şi de lumină mă ascund
Hai, lasă-mă să mă întunec
să mă întunec cât mai mult!
18 octombrie 1988
MI-AM INVENTAT O PEŞTERĂ
Mi-am inventat o peşteră
convinsă că în întuneric
voi găsi mai multă lumină
Ah, ce plăcere mai poate să fie şi asta:
să vrei să-ţi vezi sufletul ca o străină!
Da, ca o străină
pentru că mâine
sufletul acesta
care se vrea ţinut în palmă
nu va mai fi al meu
Îl voi prini cu mirare
ba chiar cu disperare
nici năcar cu recunoştinţă
că m-a ajutat să fiu fiinţă
O fiinţă mereu îndreptată spre Nord
ca acul busolei
Ce vreţi
Nordul e
singura posibilitate de orientare
singura posibilitate de plutire
singura posibilitate de a muri
singurul felinar care arde numai pe dinăuntru
ca să nu atragă efemeridele
Ei, cu efemeridele e alră poveste!
Lor le place să moară în plină lumină
în plin soare
şi dacă n-ar avea aripi
ar muri bete de fericire
din picioare
Numai oamenii iubesc Mordul
şi ştiu că iubesc Nordul
Numai oamenii mor în singurătate
şi ştiu că mor în singurătate
sperând până în ultima clipă
să vadă întru nemurire – fiordul.
]7 februarie 1990
IUBITULE, ÎN CARE EV ISTORIC?
Pleoapa tremurând
coboară cerul
şi ceaţa cade
peste faţa mea
Iubitule,
în care ev istoric
am mai trăit
iubirea asta grea?
În care era pământească
norii
i-am mai ţinut sub cap
aă pot să dorm
când muşchii umezi
se-ntreceau cu sorii
să-mi crească dedesubt
un pat enorm?
Simt vântul
cum coboară-adânc
în mine
furtuna se apropie de noi
şi praf stelar
ne va intra în sânge
să-nvârtim mereu:
pustii şi goi.
Iunie 1988
HEGEL ŞI GRECII
Dezbracă-mă mai repede
de taină
grăbeşte-mi arderea –
e toamnă
Dezbracă-mă cu grijă de nimicuri
aşa cum fructul
se dezbracă-n sucuri
Esenţa, ah!
esenţa cea mai pură
de câte zeci de ani nu se îndură
să mă aşeze-n faţa mea pe mine?…
Eu taină nu mă vreau
mă vreau ruşine
Dezbracă-mă de adevăr şi taci!
De câte mii de ani îmi eşti tu vraci?…
3 decembrie 1980
IUBIREA MEA REÎNTOARSĂ SPRE TINE
Poate am fost stea
sau poate râu
sau poate iarbă
crescând din pământ
de nevăzute boturi
păscută
ani la rând
Cine poate şti
cât sunt piatră
şi cât sunt dor?…
Iubirea mea
reîntoarsă spre tine
potolită
adâncă şi caldă
cu mult mai mare decât
atunci când ne iubeam nebuneşte
e o dovadă că
toate curg
întorcându-se spre izvor
aşa cum tu eşti
izvor pentru mine
Doar prin tine
pot să devin
mie însămi ecou
să mă cunosc iubindu-te
aşa cum totul
din prea multă iubire
se naşte şi moare
Un dans nevăzut
ne înlănţuie
o muzică
doar uneori bănuită
ne-ademeneşte
la starea
dintre veghe şi somn
Şi-atunci
răsari din mine
blând şi îndrăgostit
şi nerăbdător
mai aproape de mine
ca oricând
pentru că ne despart
mii de ani lumină
Eu am să răsar
de sub frunze
ruginite şi putrede
şi-am să-ţi fac semn
pentru ca
totul
din nou să curgă
din prea multă iubire
totul
să se desfacă din vină.
18 iunie 1987
CĂLCÂIUL VULNERABIL
Mereu pe urmele tale….
Spre care soare-ţi închini
dimineaţa privirile
Spune-mi: fără cheiţă cum poţi
ceasornicul tălpilor goale să-ntorci
toate tainele universului meu
să le scoţi din Cutia Pandorei?…
Tu eşti Hefaistos
cătuşe de aer de-nnozi?…
Cine eşti tu?
Întoarce-mă
de partea cealaltă-a clepsidrei –
axa pământului să nu se-ncline
de-atâta dor
Tu – îmbrăcat în costumul de zale
râzi şi mă chemi
şi nu te temi
că de-atâta iubire
aş putea chiar să mor
şi în ultima clipă
să te prind de picior
De piciorul
pe care scrie
cu litere de-o şchioapă: Ahile.
1 ianuarie 1988
DEOSEBIREA DE PIATRĂ
Ştiu: deosebirea de piatră
e răsuflarea mea caldă
care din simplă inerţie
continuă să ardă
Nici o crispare în univers
Cerul e neted ca-n palmă
faţa mea pare de var
Doar în oglinda fântânii
chipul mi-l pot regăsi
de când
liniştea mea e un zar
pe care tu îl arunci
ca să vezi
dacă vii dau ni vii
În zadar
aşteptarea devine femeie -
eu rămân doar
un vers fără cheie.
18 februarie 1985
SINGURUL DAR
Singurul dar
pe care pot să ţi-l fac
sunt vârstele copacilor
ale căror inele
s-au mutat sub ochii mei
Singurul dar
pe care pot să ţi-l fac
e apa mării
al cărei freamăt îl poţi auzi
ascultând respiraţia mea
cum fluxul
mereu mai aproape de margine
Singurul dar
pe care pot să ţi-l fac
e cerul
pe a cărui boltă
Parmenide şi Heraclit au proiectat
armonia fiinţei mele.
24 februarie 1985
AM VRUT SĂ TE UIT
Am vrut să te uit
dar mi-a apărut în faţă marea
cu chipul ei de femeie îndrăgostită
şi-am tresărit
,,Nu te mai recunoşti în mine?” mi-a spus
cu glasul ei stins
neauzit
Am vrut să te uit
dar mi-a apărut în faţă marea:
cu braţele ei lunecoase şi reci m-a cuprins
şi-am simţit
acelaşi freamăt şi-acelaşi dor
ca-n clipa-n care
sufletul tu mi-ai învins
Roşie şi nepăsătoare pe cer
a apărut într-un târziu şi luna
şi-atunci am ştiut că sunt eu:
o umbră lunecând în urma tălpilor tale.
24 ianuarie 1987
NU ZBORUL ÎL VREAU
Nu zborul îl vreau –
în mine e toamnă
ştiu bine –
m-au vizitat de-atâtea ori anotimpurile:
şi disperarea, şi indiferenţa
şi speranţa, şi incertitudinea
pe care azi le cred
doar simple accidente de sezon
Acum
aerul pe care-l respir
îmi plesneşte-n priviri
ca mugurii în primăvară
şi mă-ndeamnă să fac
tot ce, trează de-aş fi,
aş spune că nu ştiu să fac:
să-ţi calc pantalonii
să-ţi spăl cămaşa
Sau ascunzându -mă-n andrele
să pornesc o călătorie lungă spre tine
pentru ca drept bijuterie
pe fiecare deget
să-ţi las câte-un sărut
apoi – supremă inconştienţă –
cu cârpa de praf în mână
să mă lipesc de tine şi să te-ntreb:
vrei să creăm amândoi universul?
15 ianuarie 1985
EU VIN
Eu vin
spre tine
ascunzându-mi ochii
să nu poţi să citeşti
în apa lor
cutremurarea
care mă cuprinde
cutremurarea
care naşte dor
Fă-mă topor! -
rupe cu mine firea
care m-ascunde
când mă înfior
de nu mai ştiu
în mine
cât înalt e
de nu m ai ştiu
în jos
cât mă cobor
Pleoapa grea pe ochi
apoi mi-o lasă
nu te uita că
încă mai respir
M-acoperă
cum m-ai tăia cu-o coasă!
28 noiembrie 1987
CASA CIOBANULUI
Ci doar o fugă de mine mai sunt
Ascult: abrupt timpul coboară
în beznă rostogolit
Decapitaţi de spaţiu doi porumbei
şi-au oprit uguitul într-un vârf de săgeată -
ofrandă zeilor
Aud: freamătul scoicii avid
jumătate din viaţă
jumătate din moarte
plânsul în mine cum cade
ura cum cade
Ci însăşi neîmplinirea tronează
peste mugurii cleioşi
rămaşi ne-nfloriţi
Nevăzut un străin
vrea să-mi şoptească:
,,nu doar pentru iubire exişti”
În mine – doar tu
Simt cum faci o ultimă recunoaştere
înainte de a-mi azvârli mesajul suprem:
prin iubire nu-ncerca a cunoaşte!
6 mai 1985
TOTUL E O CĂDERE
O, sfântă imanenţă!
Tu mă acoperi toată
ca un metal prea greu
Şi totuşi,
nu mă plâng
că-mi nărui visele
Mă arzi scăzut
în flăcări mai reci
și mai puţine
E cald la sânul tău
e bine aşa
cu visele moarte în mine
Parcă cineva a venit
și mi-a smuls steaua din frunte
iari eu am râs:
ce bine-i
să trăieşti aşa pur şi simplu
fără să vrei
să transformi omida în fluture!
Priveşte pomii
cum vor să se scuture -
totul e o cădere -
mi-am spus -
învaţă să cazi.
Iunie 1987
CA UN CUTREMUR
Ca un cutremur dorit
ai venit
când zidurile toate
în mine se-opreau
soarele niciodată nu răsărea
se rotea mereu spre zenit
Toate cuvintele mari –
devenite mari prin cutremurare –
(durerea, speranţa, bucuria, incertitudinea, moartea)
erau închise într-un lacăt defunct
Nici o cheie
nu putea fi înlocuită
de lava latentă sau incandescentă
Dar când trupul pe neaşteptate
mi s-a destins
am simţit că eram încorsetată
de neiubire
Mi-am luat avânt de strigare
ca şi cum
tu m-ai fi întrebat
dacă de mine erai aşteptat
Sufletul tău
era deja în mine ecou
tu doar mă priveai
şi eu strigam în neştire: eu! Eu! Eu! 31 mai 1990
ÎNDURĂ-TE ŞI NU MĂ MAI ROSTI!
Plutire sunt –
adâncuri
îmi luminează ochii
lumină nemişcată
mi s-a oprit pe chip
ca tainică vestire
a contopirii noastre
Şi totuşi
fug
mă vreau împrejmuită
Îndură-teşi nu mă mai rosti!
E mult mai bine
somnul încet să mă cuprindă
să nu mai ştiu de tine
şi-abia să cred a fi.
15 ianuarie 1988
CRED CĂ LINIŞTEA MEA
Cred că liniştea mea
e ascunsă sub val
sub valul pe care
mi l-ai potrivit
ca un colac de salvare
când m-ai aruncat în mare
În mare
risipă de mine
m-ai aruncat
Şi tu
care eşti
un veşnic păzitor
al liniştii tale
te-ntrebi cu mirare:
de unde atâta sânge
pe cerul acesta
aşezat ca un ingrat
deasupra mării?!
şi ea
ea de ce nu vine?!
Pe fundul mării
unde-a plonjat
într-un moment de exuberanţă
n-a dormit bine?!
28 august 1987
SUNT CLIPA TA DE PACE
Să învăţăm
să-mbătrânim frumos!
Iubitul meu
cu braţul tău vânjos
apucă vâsla!
barca e aproape
Simţi clipocitul apei
sub pleoape?
Nu-ţi fie teamă!
Malul nu-i departe
clipă sau secol
nu se pot desparte
sorii nu-s sori
şi ziua este noapte
Să nu te temi! -
între noi rămân sorii
Vezi aurora
dând imbold culorii?
Închide ochii
braţele-ţi desface!
Priveşte-mă!
Sunt clipa ta de pace.
Iunie 1987
DE CE NU VII SĂ BEM ŞI NOI OTRAVA?
Înfometat şi grav
îmi vrei osânda
de-a te iubi şi-a nu putea mori
din dorul care-mi bântuie fiinţa
când te aştept şi tu nu poţi veni
În aerul purificat şi tandru
când soarele îşi merită pieirea
de ce nu vii să bem şi noi otrava
înţelepciunii peste care
ca un paharnic al fiinţei mele
cu harul tău zeiesc
să-ţi verşi iubirea?…
Vreau să binecuvânţi cu-a ta privire
casa în care eşti rob şi stăpân
şi-nveşmântată în dumnezeire
păgână şoaptele să le îngân.
Iunie 1987
CE APĂRARE VOIAM?
Eu – hăituita de singurătate
plonjând înspre
mereu nebănuitul tău eu?!
Ce apărare voiam
înconjurată de braţele tale
de mult râvnita risipire
a aurei tale de zeu?
Reneagă-mă
Soare!
şi iartă-mi îndelung unduioasa
dezvelire a trupului
Lacom respiraţia mea
se îneacă în baia de nori
în timp ce
tălpile încă se bucură
încă se vor mângâiate de ierburi
încă se vor înţepate de pietre
Distrată ascult
trista poveste a melcului..
28 mai 1985
TĂCEREA ÎNSĂŞI E UN CÂNTEC
Vrea să mă părăsească un cântec
şi-l las
Nu mă întreba de ce
şi cine cântă în mine –
Există mereu un prea plin
un şuvoi ce are libertatea alegerii
Tăcerea însăşi e un cântec
ce-mi bucură fiinţa
cu propriul meu ecou.
1 mai 1985
SUNT PROPRIA-ŢI DISIMULARE
E un nonsens
să mă rotesc
în jurul axei numa'
când tu
cu aur poţi sufla
din trupul meu
doar vina?
O torţă mă voiai atunci
o torţă-am fost
şi totuşi
nu-i timpul singur vinovat
când apă intră-n lotuşi
Iei cupa şi o scuturi jos
cu-aceeaşi întrebare:
pe unde apa să fi ros
teribila-mbarcare?
Tu singur numai cunoşteai
casa fiinţei mele
şi când prea tare m-am aprins
de-atâta dăruire
o spaimă laşă te-a cuprins
lăsându-mă să ard în gol
M-ai vrut, pesemne, un simbol
al ardeii, nu-nflăcărare
Şi-acum tu vrei un vinovat
De propria-ţi disimulare.
14 august 1987
CA-NTR-O GURĂ DE TUN
Ca-ntr-o gură de tun am căzut
când minciuna
m-a surprins dezbrăcată pe chei
dar am vrut să mă port onorabil
ehei!
să arăt că nu-mi pasă
că-mi este totuna
ca şi cum
în braţe m-ar ţine
cum bărbaţii ar ţine femei
Tu – depărtat şi absent la ospăţul
pe care l-ai pregătit cu migală
nu mă laşi să mă-nfrupt
ca şi cum
cutremurarea pe care mi-ai vrut-o
e-o farsă balcanico-orientală
Am păianjeni pe ochi
şi am muşchi pe obraji
mirosind a-nceput şi-a sfârşit totodată
Mă tot caut
mă strig
şi-n sfârşit
mă strâng roată.
18 mai 1985
MĂ VREI O AMFORĂ
Mă vrei o amforă pe malul mării
în forme mişcătoare ca nisipul
căzând
adânc în mine eul meu
aşa cum în clepsidră
cade timpul?…
Cum aş putea să mă despart de mine
când tu iubindu-mă
îmi vrei doar trupul
şi-n ochii mei privind
nu poţi să vezi
ca un olog
târându-se urâtul?…
O cumpănă de-aş fi
aş crede că se poate
ca-n trupul meu cu mine
eu să coabitez
Dar sunt numai femeie –
mă-nec în mine însămi
şi dilatând secunda
durerea o păstrez.
5 august 1987
AŞ FI O ALTFEL DE TĂCERE
E o tăcere ca şi cum
ar fi murit cuvintele
Priveşte-mă şi ai să vezi
pe gura mea mormintele
Un greier dac-ar ţârâi
în noaptea asta fără lună –
când tu mai crezi că sunt o stea –
dac-ar lătra un câine-n glumă
aş fi o altfel de tăcere
şi gura mea ar înflori
Tăcerea magmei ce vibrează
în craterul unui vulcan
mi-ar lumina atunci făptura
Pe trupul meu s-ar desena
şi I şi U şi B şi I şi R şi E şi A
şi-ai şti
că-n noaptea fără lună
tăcerea mea este iubirea.
30 august 1987
SĂ TE ÎNTÂMPIN VREAU
Să te întâmpin vreau
cu bucuria
ce urcă-n mine din adâncuri mute
şi graiul care încă nu-l cunosc
urechea mea întâi să îl asculte
Să te întâmpin vreau
cu-acea credinţă
ce-n mine o credeam demult uitată
Regină vreau să fiu
din neputinţă
supusă să mă-nalţ
şi-ngenuncheată
Să-ţi dăruiesc miracolul oceanic
cu lumile ce-au adormit demult
Ca dintr-un somn
să mă trezesc din haos
tu şoapte să îngâni
şi eu s-ascult.
27 martie 1985
AM AUZIT OSIA PLANETEI CÂNTÂND
Am auzit osia planetei cântând
şi-un vânt stelar cum îmi vuia prin sânge
Nepământeană e iubirea mea
de-atâta dor mă prinde când m-atinge?….
Şi cum să-mi reazem fruntea de pământ
când ceru-ntreg îl simt cum mi se-apleacă?….
Şi cum să fiu spre cer numai avânt
când sunt pământ amestecat cu apă?…
13 februarie 1990
CUM DE CLIPA M-ADAPĂ?
Braţele mele te scapă
parcă pluteşti
Cum de clipa m-adapă
când tu nu eşti?…
Depărtarea se rupe de spaţiu
devine timp
şi eu
ca să nu rămân tu
cum să mă-nving?…
Învaţă-mă să fiu aşteptare
fără să doară -
aerul care mă rupe de tine
mă înfioară
Suflă blând peste tâmplele mele –
vreau să-nfloresc
Grăbeşte-mi arderea –
vreau să devin împăcare
şi ţie cu nerăbdarea pe ochi
să mă vestesc.
7 mai 1987
DESTIN ÎNTRERUPT
Poate doar marea
agitată de furtună
poate doar o talpă de om
încercând grosimea gheţii fluviului
la vărsare
să intre din greşeală
în sufletul meu
şi să strige:
hei, cine mai locuieşte pe-aici?
Oare-am să-mi mai amintesc
de cea care-am fost?…
Sau am să răspund
mirată şi înfricoşată
de vizită: nu ştiu?…
11 februarie 1990
INFORMAŢIE DESPRE DESTIN
Nu câte graniţe în mine
şi-au făcut loc
săpând pe viu
ci câte boruri de jivine
pândesc din umbră
vreau să ştiu
În mine cine
se roteşte
ca soarele înspre zenit
torcându-mi tainic
o poveste
ce-o ştiu doar cei
care-au murit?…
Îmbrăţişată cu pământul
cum este apa de izvor
în susurul prelung al apei
voi auzi în şoapte stranii
că niciodată n-am să mor?…
22 septembrie 1989
ÎMPĂCARE
Mă-ngân cu glasul florilor
şi-atât
şi şoapte-nfiorate
le simt
nu le aud
Deasupra – cerul
soarele –
iar jos
sunt eu
Culcată-n iarba moale
mi-e sufletul atât de împăcat
încât mă prinde bănuiala
că fără ştire
în mine doarme Dumnezeu
O, pace,
binecuvântată fii!
Deşi nimic din mine
nu mai recunosc
când
ca o boare răcoroasă
la mine vii
Mă-ngân cu freamătul copacilor
şi-atât
şi cine-n mine după mine strigă
nu mai aud.
Stau printre cărţi
cu mâna lângă tâmplă
Iubitule,
ce simt
mi se întâmplă?…
14 iunie 1989
NU CĂUTA ESENŢA MEA ÎN VORBE
Primeşte-mi nerostirea
ca tot ce am mai bun
O clipă
risipirea se-adună
tu păstreaz-o
şi n-aştepta
cuvintelor
pe nume să le spun
E 'nalt seninul meu
şi-adânc
ca cerul
Nu ştiu de unde-i
pacea care m-a cuprins
Pătrunde-n ea
te lasă prizonierul
iubirii
care sufletul mi-a-nvins!
21 ianuarie 1989
SUNT DOAR UN JOC
Sunt doar un joc
dintre lumină şi-ntuneric
şi totuşi
nu ceva himeric
Dacă mă-ntunec
tu mă poţi găsi
în jocu-acesta-n
fiecare zi
Trebuie doar
să ştii să priveşti
dincolo de mine
şi să-mi spui:
tu eşti cea care cântă
Hai,
trezeşte-te şi-nveşmântă-mă
cu ecoul braţelor tale!
22 ianuarie 1989
UN CÂNTEC AL PLANETEI
Mă-ntorc mereu
spre muzica cifrară
a sferelor din mine
Ce taine vreau s-ating?…
O fi nedumerirea
un cântec al planetei?…
Din dor de risipire
mă adun
şi mă încearcă gândul că
renasc
din muzica de aştri
ce se sting.
1 februarie 1990
ÎN ZBORUL LOR, COCORII
Tu, iubirea mea,
să nu încerci
în ţara ta
să mă aduci cu sila
Au încercat de-atâtea ori
pribegi
o ţară să-şi găsească
şi au găsit doar mila
O, nu
nu ezita să mă asculţi –
e un prea plin în mine
ce-ţi cere ascultarea
Poate că aşteptând
ai să-nţelegi
cuvântul meu
şi ai să-mi simţi chemarea
Ce vorbe tainice
tăcând îşi spun
în zborul lor
când se pornesc cocorii?
Aceeaşi ţară
poartă pe-a lor aripi
în stoluri lungi
când se întrec cu norii
Când viaţa se apropie de moarte,
ei moartea şi-o presimt cu nepăsare?
Tu să păstrezi din zborul lor doar gândul
ca hrană pentru suflet şi visare.
1 februarie 1990
ABSENŢA TA ÎMI ŢINE-ACUM DE CALD
Şi-au mai rămas
doar spaţiile reci…
Absenţa ta
îmi ţine-acum de cald
Nimeni în mine
nu se mai roteşte
nimb auriu pe frunte
nu mai am
şi simt cum
totu-n mine e hazard
Păianjeni care ieri
priveau timid
mă înconjoară- acum
familial
cochiliile s-au golit
de melci –
văd bale sidefate
reci
şi sufletu-i
o boabă de cristal
pe care
după soare o rotesc.
Iunie 1988
MI-AM INVENTAT O ABSENŢĂ
Am auzit un val
ţipând de plăcere
izbindu-se de alt val
De-aceea
mi-am inventat o peşteră
În care tu nici n-ai existat
Singură mereu
am alergat pe plajă
singură m-am îngropat
în nisip
făcându-mi
din degetele desfăcute
clepsidră
a scurgerii mele în anotimp
De-aceea
mi-am inventat o absenţă
cochetând cu moartea
râzând
mereu râzând
nemaipledând
decât
pentru absenţa memoriei.
23 martie 1990
EU ÎNSĂMI ISPITIRE SĂ-MI FIU
Eu însămi ispitire să-mi fiu
aş vrea de-acum
Tulburătoare-am fost
şi n-am ştiut
vraja privirii s-o îndrept
spre fire
Te-am copleşit
cu zâmbetu-mi:
mai nu voiam
mai c-aş fi vrut
în lumea ta să mă tot pierd
Şi-acuma
rodul clipei noastre-i
timp imberb
târând
în prelungirea morţii ceasului
prin aer
coarnele de cerb
Să mă-nveşmânt
în hohotul de râs
în ceas de seară
aruncat în mare
de vreo sirenă din Corint
şi tot n-ai să mă vezi
ca altădată
Aşa că mă ascund
în ceas dedus
şi niciodată n-ai să ştii
cât te iubesc şi cât te mint.
25 aprilie 1990
ŞI DEZLEGAŢI DE UITARE
Ştiu că te-aş putea iubi
după cum strângi genele
cum deschizi gura
după cum laşi toate sunetele
să se rostogolească
într-un singur hohot de râs
ca şi cum ai da universul
de-a dura
Ştiu că te-aş putea iubi
pentru că în preajma ta
toate cifrele
pe care se sprijină lumea
spun un descântec
şi noi
dezlegaţi de uitare
devenim cântec.
17 martie 1990
EU SUNT POEMUL TĂU
Eu sunt poemul tău
Iubindu-mă-ţi
încredinţez
în mine tot ce e ecou
Nu mă aud
când râd sau plâng –
sunt doar
desprindere de mine
şi nu am timp să mă ajung
Primeşte-mă
şi mă adună –
tot ce mi-ai dat
îţi dăruiesc
În ochii mei
de te contempli
găseşti şi soare şi furtună.
1 ianuarie 1987
CUNUNA DE SPINI
Cine mi-a hotărât
locul sub stele
nu ştiu
de voi afla de la sfinţi
Ştiu doar că
port în mine
cununa de spini
moştenită de la părinţi
Ca pe-o cunună de flori
pe creştet o port
când trec
Ca o coroană de flori rămâne
când mă petrec.
25 aprilie 1990
PENTRU CĂ AŞTEPT FURTUNA
Către tine
nu pot veni oricum
pentru că
din mersul tău
de-a lungul marelui fluviu
se desprind paşii mei
Fără ca tu să ştii
am făcut primii paşi împreună –
somnul meu te-a însoţit
ca o povară promiţătoare
De cum m-am trezit
buimacă sunt fără tine
tu pari liniştit
aşa cum liniştiţi sunt
toţi cei care
nu ştiu
pe cine duc
odată cu ei
Mersul meu către tine
e o linie şerpuitoare
pentru că
aştept furtuna.
18 martie 1990
DE-ACEEA SUNT ATÂT DE STRĂINĂ DE MINE
Cred că neliniştea
ce uneori mă cuprinde
e conectarea sufletului meu
la o altă lungime de unde
Cineva fuge din mine
cineva stă
Da, acum ştiu:
nemărginirea e
desprinderea sufletului meu de trup
şi cufundarea lui în lumi fără timp
De-aceea
sunt atât de străină de mine
când mă întorc pe Pământ
Sufletul meu devine din nou mic
ca să mă poată găsi
şi e atât de stângaci
în bogăţia lui
încât
orice val îl poate strivi
Dar cine ştie
din ce planetă necunoscută
am fost plămădită
de mai aud şi-acum
strigătele bizare
ale unor oameni de fum
O, fericiţi sunt cei
ce n-au o stea
pe altă planetă!
22 martie 1990
ÎŢI LAS VEŞNICIA
Se lasă afară pustiul
sunt oamenii toţi ca de piatră
sau eu nu mai ştiu cum e viul?…
Hai, vino!
Îţi las o secundă
în care
sub vraja ta marea
să stea neclintită în undă
să-i sorbi din adâncuri chemarea
Hai, vino!
Îţi las veşnicia
în care
sub vraja ta cerul
va toarce viaţă din moarte
şi troieniţi de eresuri
ne vom roti mai departe.
19 aprilie 1990
DE CÂND ÎN TINE NU MĂ RECUNOSC
Mă recunosc în frunzele de toamnă
de când în tine nu mă recunosc
Culoarea lor stăpână e
domneşte
peste imperiul celor fără rost
Cu-aceeaşi nepăsare spre genune
dac-aş putea
m-aş arunca şi eu
lăsându-mi şoaptele iubirii-n lume
să încolţească-n ochi neştiutori
Dar nu sunt frunză
şi nici o minune
nu-mi va schimba destinul
nici un zeu
Născută sunt din resemnarea firii
care primeşte gheara ta de leu.
25 octombrie 1988
CUPRINS
Prefaţă……………………………………………………………………….3
Scrisoare deschisă Domnului Test…………………………………………..9
Dreptul la nemurire…………………………………………………………10
Menită sunt să plec curând………………………………………………….11
Epifanie……………………………………………………………………..12
Pytagora…………………………………………………………………….14
Între fire şi gând…………………………………………………………….15
Favoare…………………………………………………………………..….16
Mirarea………………………………………………………………………18
Fără mirare…………………………………………………………………..19
Mirarea mea de mine.........................................21
Să cred că vis a fost…………………………………………….21
Destin………………………………………………………………………..23
Zbor între spaţii I……………………………………………………………24
Zbor între spaţii II……………………………………………………………28
Zbor între spaţii III…………………………………………………………..30
Rămâi aşa ………………………………………………………………….…36
Cred că megaricii aveau dreptate…………………………………………….37
Singura rotire e-n jurul meu…………………………………………………..39
Unde eşti tu, Adevărul meu?………………………………………………….40
Nebănuitul adevăr……………………………………………………………..41
Între fire şi gând ……………………………………………………………...43
Ruga Andromacăi……………………………………………………………..44
Vis……………………………………………………………………………..45
Şi sprijinindu-te de planeta Micului Prinţ……………………………………..46
Melancolie……………………………………………………………………..47
Doar ţie să-ţi fiu vis……………………………………………………………48
Lasă-mă să mă întunec…………………………………………………………49
Mi-am inventat o peşteră………………………………………………………50
Iubitule, în care ev istoric?……………………………………………………..52
Hegel şi grecii………………………………………………………………….54
Iubirea mea reîntoarsă spre tine…………………………………………….….55
Călcâiul vulnerabil………………………………………………………….….58
Deosebirea de piatră……………………………………………………………60
Singurul dar…………………………………………………………………….61
Am vrut să te uit……………………………………………………………….62
Nu zborul îl vreau……………………………………………………………...63
Eu vin…………………………………………………………………………..65
Casa ciobanului………………………………………………………………...67
Totul e o cădere………………………………………………………………..69
Ca un cutremur…………………………………………………………………71
Îndură-te şi nu mă mai rosti……………………………………………………73
Cred că liniştea mea……………………………………………………………74
Sunt clipa ta de pace………………………………………………………….…76
De ce nu vii să bem şi noi otrava?………………………………………………78
Ce apărare voiam?………………………………………………………………79
Tăcerea însăşi e un cântec……………………………………………………….80
Sunt propria-ţi disimulare………………………………………………………..81
Ca-ntr-o gură de tun……………………………………………………………..83
Mă vrei o amforă…………………………………………………………………85
Aş fi o altfel de tăcere……………………………………………………………86
Să te întâmpin vreau……………………………………………………………..87
Am auzit osia planetei cântând………………………………………..88
Cum de clipa m-adapă?………………………………………..89
Destin întrerupt…………………………………………………………………..90
Informaţie despre destin………………………………………………………….91
Împăcare………………………………………………………………………….92
Nu căuta esenţa mea în vorbe…………………………………………………….94
Sunt doar un joc…………………………………………………………………..95
Un cântec al planetei……………………………………………………………..96
În zborul lor, cocorii………………………………………………………………97
Absenţa ta îmi ţine-acum de cald…………………………………………………99
Mi-am inventat o absenţă………………………………………………………..100
Eu însămi ispitire să-mi fiu………………………………………………………102
Şi dezlegaţi de uitare……………………………………………………………..104
Eu sunt poemul tău……………………………………………………………….105
Cununa de spini…………………………………………………………………..106
Pentru că aştept furtuna…………………………………………………………..107
Se-aceea sunt atât de străină de tine………………………………………………109
Îţi las veşnicia……………………………………………………………………..111
De când în tine nu mă recunosc…………………………………………………...112
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu